Într-o economie de piaţă funcţională, în care competiţia pentru resurse dictează regulile şi selectează entităţile învingătoare, trebui să acceptăm că mediul economic se află într-o continuă  schimbare, iar principalii actori participanţi la viaţa economică – societățile comerciale, se înscriu şi ele într-un ciclu  evolutiv firesc – se înființează, participă activ la procese economice, se reorganizează atunci când performanţele economice nu sunt dintre cele mai bune, dar şi dispar atunci când condiţiile de mediu economic nu le mai permit fiinţarea. Reorganizarea, dispariţia şi eliminarea din piaţă a societăţilor neperformante are rolul de asanare a mediului de afaceri, dar şi de reintroducere într-un circuit economic sănătos a unor resurse controlate de acestea. Este un lucru absolut natural, ce transpune în mediul economic principiile darwinismului clasic.

În limbajul juridic specific, insolvenţa este definită ca fiind acea stare a patrimoniului unui subiect de drept (fie el persoană fizică sau persoană juridică – societate comercială / altă entitate juridică cu activitate comercială),  care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor scadente. Cu alte cuvinte, când debitorul nu mai are sume “cash” cu care să poată plăti datoria ajunsă la scadenţă, el se află în stare de insolvenţă.

Atunci când în viaţa unei societăţi comerciale se verifică o atare stare de fapt, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, dacă debitele înregistrate îndeplinesc condiţiile de volum şi structură, debitorul are obligaţia de a se adresa judecătorului sindic cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, actualmente reglementată de Legea 85/2014.  În acelaşi sens, dacă un creditor deţine o creanţă asupra patrimoniului unui terţ partener, scadentă de mai mult de 60 de zile, în cuantumul minim prevăzut de lege, are posibilitatea de a se adresa judecătorului sindic cu o cerere  de deschidere a procedurii insolvenţei debitorului său.

Dacă va admite cererea, judecătorul sindic va pronunţa o hotărâre prin care va dispune deschiderea procedurii de insolvenţă reglementate de Legea 85/2014, va desemna practicianul în insolvenţă care va îndeplini atribuţiile administratorului / lichidatorului judiciar după caz, şi va fixa termenele procedurale pentru derularea etapelor specifice procedurii. Indiferent de titularul cererii, deschiderea procedurii de insolvenţă prin hotărârea pronunţată de judecătorul sindic produce efecte complexe şi pe planuri multiple asupra activităţii debitorului, cu referire la capacitatea juridică, reprezentarea ei, administrarea patrimoniului, modul şi frecvenţa de relaţionare cu mediul economic şi judiciar, etc. Însă constanta ce defineşte activitatea debitorului aflat în procedură  de insolvenţă, este dată de subsumarea tuturor deciziilor de afaceri scopului declarat al procedurii – acoperirea pasivului debitorului-, oportunitatea şi legalitatea unor atare decizii aflându-se într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de stadiul procedurii, la dispoziţia trio-ului ce compun micromediul principalilor participanţi la procedură: creditorii, practicianul în insolvenţă şi judecătorul sindic.

În vorbirea curentă, adeseori se confundă insolvenţa (lipsa lichiditatilor), cu insolvabilitatea patrimonială, caracterizată prin incapacitatea debitorului de a face faţă obligaţiilor asumate cu bunurile aflate în patrimoniul său. Altfel spus, dacă debitorul nu dispune de lichiditati acoperitoare pentru plata datoriilor scadente, el se afla in insolventă, dar dacă în patrimoniul său se află active sau bunuri acoperitoare, ce pot fi valorificate pentru stingerea datoriei, el este solvabil.

De asemenea, pentru neprofesioniştii dreptului (ca de altfel, şi pentru parte din profesioniştii dreptului mai puţin familiarizaţi cu materia insolvenţei), starea de insolvenţă se confundă de cele mai multe ori cu falimentul, care este doar o etapă posibil a fi parcursă în derularea unei proceduri de insolvenţă, la capătul căruia persoana juridică îşi încetează existenţa. Pentru a se înţelege mai bine diferenţa dintre cele două noţiuni şi a evita această confuzie, trebuie reţinute următoarele:

Un debitor ajuns în stare de insolvenţă are posibilitatea, dacă întruneşte anumite condiţii expres prevăzute de lege, să intre într-o fază de reorganizare a activităţii, pe baza unui plan aprobat de creditori şi confirmat de judecătorul sindic. Dacă activitatea astfel reorganizată este profitabilă şi permite plata tuturor creanţelor, conform termenelor şi condiţiilor stabilite în plan, atunci debitoarea iese din starea de insolvenţă, îşi menţine personalitatea juridică, urmând să îşi desfăşoare activitatea în continuare fără intervenţia administratorului judiciar sau a judecătorului sindic.

Dacă nu sunt îndeplinite condiţile cerute de lege pentru reorganizarea activităţii pe bază de plan, sau activitatea reorganizată nu respectă planul / generează pierderi, atunci debitoarea, după caz, intră direct în procedura falimentului,  respectiv iese din faza de reorganizare şi intră în faliment.

În acest moment activitatea debitoarei trece sub comanda practicianului în insolvenţă – lichidatorul judiciar, care va proceda la evaluarea bunurilor aflate în patrimoniul debitorului falit şi la valorificarea lor,  urmând a plăti creanţele din sumele astfel încasate. După finalizarea procedurii de valorificare a bunurilor şi de plată a creanţelor, debitoarea va fi radiată din registrul în care este înmatriculată, şi îşi va înceta existenţa.